Au trecut ani si peste acel loc un fum negru se ridica la cer din ce in ce mai mult. Totul era strivit. Desi cu mult timp in urma a fost facut un pas gresit, acel loc era inca neatins. Asta pana cand intr-una din nopti, cand luna argintie era pe albastrul inefabil al infinitului, un sambure s-a strecurat printre spini si a cazut pe o bucatica de pamant inca limpede. Un singur sambure pur dintre atatia si atatia stricati. Unul singur, si a fost de ajuns. Un zambet in loc de soare, rasete in culori in loc de lumina si o lacrima vie in loc de apa, au ajutat samburele sa incolteasca. Crestea mai repede ca orice . Nu apucai sa clipesti ca el era deja de o mie de ori mai mare. Din sambure a devenit planta. Si la capatul acesteia se afla un boboc. Era mic si de un rosu aprins.
A durat atat de putin pana cand acel mic boboc a crescut si a devenit o floare. Floarea era dar nu avea radacinile decat intr-un mic loc din pamant. Cat ea traia a doborat toti spinii si numai cei de pe margine mai respirau cu greu. Trista ca nu isi putea intinde radacinile, floarea hotarat sa leviteze. S-a ridicat. A luat cu ea pamantul ei si cu o miscare de lumina, cu o tacere a ramas deasupra intinsului. Spinii au reaparut dar floarea a ramas levitand pana cand o sa vina acea adiere de mult asteptata si atunci va cobori si va ramane pe veci cu radacinile oriunde in acel loc uitat in marele univers.
