O gradina cu spini

Intr-o parte uitata de lume. In cel mai mic colt din univers crestea o gradina cu spini si maracini. Cu mult inaintea ei totul a fost verde si pamantul era curat dar dupa primul pas gresit facut pe acea intindere a crescut un spin. Nu a mai durat mult si in scurt timp acel verde era negru si greu.
Au trecut ani si peste acel loc un fum negru se ridica la cer din ce in ce mai mult. Totul era strivit. Desi cu mult timp in urma a fost facut un pas gresit, acel loc era inca neatins. Asta pana cand intr-una din nopti, cand luna argintie era pe albastrul inefabil al infinitului, un sambure s-a strecurat printre spini si a cazut pe o bucatica de pamant inca limpede. Un singur sambure pur dintre atatia si atatia stricati. Unul singur, si a fost de ajuns. Un zambet in loc de soare, rasete in culori in loc de lumina si o lacrima vie in loc de apa, au ajutat samburele sa incolteasca. Crestea mai repede ca orice . Nu apucai sa clipesti ca el era deja de o mie de ori mai mare. Din sambure a devenit planta. Si la capatul acesteia se afla un boboc. Era mic si de un rosu aprins. A durat atat de putin pana cand acel mic boboc a crescut si a devenit o floare. Floarea era dar nu avea radacinile decat intr-un mic loc din pamant. Cat ea traia a doborat toti spinii si numai cei de pe margine mai respirau cu greu. Trista ca nu isi putea intinde radacinile, floarea hotarat sa leviteze. S-a ridicat. A luat cu ea pamantul ei si cu o miscare de lumina, cu o tacere a ramas deasupra intinsului. Spinii au reaparut dar floarea a ramas levitand pana cand o sa vina acea adiere de mult asteptata si atunci va cobori si va ramane pe veci cu radacinile oriunde in acel loc uitat in marele univers.